Traditionalismul-V.Voiculescu, In Gradina Getsemani

(*) Poezia modernistă

            + o poezie de idei

            + nu este poezia sentimentelor sau a stărilor

            + direcţia de dezvoltare a liricii este de la abstract spre concret (ideile se corporalizează) sub forma unor metafore care se dezleagă:

* dinamic / în profunziume / pe verticală

* pe orizontală – mai multe versuri (tehnica ingambamentului)

            + este o poezie care se dezleagă prin chei culturale – profund intelectualizată

           

+ ca şi în proza de analiză psihologică se produce un fenomen de „obiectivare a subiectului” (E.Lovinescu) – cele mai intime stări, idei sunt aduse şi aşezate „sub lupă” în vers

(*) Poezia tradiţionalistă

            + se dezvoltă sub auspiciile revistei literare şi cenaclului „Gândirea”, mişcare la origine din Ardeal, apoi mutată la Bucureşti. Conducerea: iniţial Cezar Petrescu, ulterior Nichifor Crainic

           

+ în principiu se opune vehement modernismului promovat de E. Lovinescu

           

+ preia din secolul al XIX-lea toate elementele care susţin particularităţile naţionale (folclorul, istoria neamului şi frumuseţile ţării) revelatoare pentru autohtonism (!) (aceste idei au fost promovate întâi de Dacia Literară (1840) şi apoi de curentele de la sfârşitul secolului al XIX-lea: semănătorismul şi poporanismul)

            + la aceşti trei factori se adaugă şi ortodoxismul (factorul spiritual-creştin) ca o formă de manifestare a spiritului românesc

            + din punct de vedere al formei se promovează elementele de prozodie şi structura de poezie cu formă fixă

                       

 (a) „În grădina Ghetsimani” – tradiţionalism

autor şi curent titlu şi curent sensul biblic (*) teologia accent pe suferinţă Isus / poet de geniu discursul liric lirismul obiectiv spaţiu sacru deosebire Sfântul Graal analiză de text „Deus absconticus” analiză de text maximă tensiune lirică problematica geniului elemente romantice / moderniste analiză de text ultimul vers încheiere

La nivelul lui V. Voiculescu (poet gândirist), tradiţionalismul s-a manifestat fie prin volume de poezii cu tematică religioasă (de exemplu „Poeme cu îngeri” sau volumul „Pârgă”), fie prin cultivarea sunetului („Ultimele sonete în traducere imaginară după Willan Shakespeare”) – sonete scrise pe aceleaşi teme şi numerotate în continuarea lor, drept mărturie a recunoaşterii valorilor clasice. „În Grădina Ghetsimani” (Grădina cu măslini) este o poezie ce respectă formal programul tradiţionalist, respectiv preia din Biblie unul din cele mai dramatice momente din istoria creştinătăţii (momentul de reculegere după cina cea de taină, urmat de arestarea lui Christos). Este momentul de linişte şi de cumpănă, în care Iisus pare să înţeleagă nu doar propriul destin, ci şi sensul sacrificiului său. Metaforic, „Grădina cu măslini” este un spaţiu sacru, un mic Paradis, dominat de armonie sublimă. (*) În literatura antebelică o constantă filozofică este teologia (cunoaşterea lui Dumnezeu): foarte multe opere / autori tratează pornind de la biblie problema relaţiei dintre om şi Dumnezeu – lume şi divinitate, mai ales când omul este geniul. Există două tipuri de teologie: (i) teologia dialectică, care presupune că Dumnezeu sau forţa  tutelară care cuprinde simultan plus şi minus; (ii) teologia apofatică – constă în: Dumnezeu nu se revelează categorii afirmative, ci prin intermediari. La aceasa se adaugă principiul „Deus absconticus” – Dumnezeu care se ascunde şi care poate fi înţeles pe de o parte ca un creator care şi-a întors faţa de la propria creaţie şi „s-a mâniat” pe fiul său – drept care nu mai dialoghează, şi chiar poate să-l pedepsească dacă se abate de la destinul său. Pe de altă parte Dumnezeu se ascunde sau se revelează în fiecare fir de iarbă.             Autori principali: Blaga, Psalmii lui Arghezi şi V.Voiculescu. Poezia propune în esenţă o viziune interesantă (modificată) personală, despre Iisus ca fiu al creatorului suprem, în sensul că viziunea este mult umanizată cu un accent aproape modernist pe suferinţa acestuia. (*) Imaginea acestui Iisus este foarte asemănătoare poetului de geniu, pentru că se construieşte pe dualitatea uman-divin şi pe zbaterea pentru depăşirea limitelor umane -  rădăcini profund romantice. Discursul liric este alcătuit din patru catrene respectând elementele de prozodie (ritm, rimă). Lirismul obiectiv se conturează prin folosirea persoanei a III-a pentru postura lui Iisus – poetul de geniu, în timp ce eul liric îşi asumă aici rolul de povestitor. De fapt este o confesiune care simulează obiectivarea pentru a transmite sub forma unei parabole modelul sacrificiului cristic. Spaţiul ales pentru „desfăşurarea” acestei problematici folozofice este grădina cu măslini – un simbol clasic pentru transferul armoniei sublime pe pământ, un mic paradis cuprins de linişte înainte de furtuna dezlănţuită de arestarea biblică. Spre deosebire de sursa biblică, imaginea lui Iisus este una a omului supus ispitei. Chiar din primul vers („Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul”) metafora ispitei se instalează alături de o sumă de alte conotaţii (paharul plin de mâhnire biblic sau o posibilă anticipare a Sfântului Graal). În aceeaşi strofă portretul lui Iisus se dezvoltă romantic printr-o cromatică specifică sugerând dualitatea („Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”). Figurile de stil impresionează doar prin retorică sau prin selecţia lexicală. Nuanţele de superlativ absolut sunt obţinute prin inversiuni şi prin analogii romantice („amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”). Totuşi, în această  metaforă a furtunii se poate sesiza o abatere spre modernism, în sensul folosirii conceptului de Deus absconticus (un Dumnezeu care şi-a întors faţa de la lume, de la propria creaţie, chiar şi de la propriul fiu, dar care nu acceptă împotrivirea în faţa destinului). Cea de-a doua strofă abundă în cuvinte cu valoare intrinsecă de superlativ: „o mână nendurată”, „grozava cupă”, „infama băutură”. Tehnica folosită este cea a gradaţiei ascentele: imaginile se organizează gradat, spre hiperbolă: „şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă”. Ce-a de-a treia strofă acumulează efecte sinestezice, preluând de la simbolişti jocul imaginilor senzoriale „în apa ei verzuie jucau sterlici de miere”. Cele două imagini tind să formeze în manieră modernistă un oximoron: „sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă”.             Punctul de maximă tensiune lirică în această strofă se concentrează asupra geniului care în continua zbatere pentru a realiza o operă care învinge timpul îşi abandonează natura umană („Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă”) – realizează un portret al geniului în luptă cu timpul. Este o metaforă subtilă care pune însă în valoare, în manieră romantică, problematica geniului.                         Pe aceeaşi direcţie romantică se construieşte şi ultima strofă.             Astfel peisajul absoarbe starea de luptă interioară a omului de geniu (asimilat aici cu Iisus). Se obţine un efect modernist, acela de paradox, prin răsturnare sau convertirea valorilor. Peisajul este desacralizat şi această grădină a liniştii se transformă într-un spaţiu al  frământării (vraiştea grădinii).                         Este un moment de criză, surprinsă metaforic, nu doar la nivelul neînţelegerii sacrificiului, ci şi la nivelul efectului pe care îl suportă întreaga lume – desacralizarea / prăbuşirea în neant.             Ultimul vers devine astfel o metaforă pentru sfârşitul iminent al lumii / apocalipsa: „Ulii de sară dau roate după pradă”. Imaginea e violentă şi agresează postura unui Iisus biblic conceput tradiţionalist.             De aceea, deşi construită pe formule gândiriste / tradiţionaliste, poezia lui Voiculescu dovedeşte că modernismul contaminează gândirea şi sensibilitatea creativă a poetului interbelic.