1.
ROMANUL OBIECTIV /
REALIST
Romanul
este opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai
multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje.
Trăsăturile
romanului obiectiv:
o îşi
propune să reflecte existenţa obişnuită;
o universul
fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii;
o construcţia
subiectului respectă ordinea cronologică;
o incipitul
se află într-o strânsă legătură cu finalul;
o incipitul
prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante
personaje din roman;
o acţiunea
se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei
putând fi anticipată;
o finalul
este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte
interpretări;
o personajul
este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de
tipuri;
o personajul
este surprins într-un proces de transformare;
o naratorul
este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să
emită judecăţi de valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile.
2.
MOROMEŢII
Romanul Moromeţii ia naştere în urma unui îndelung proces de
elaborare. Volumul întâi cunoaşte o primă elaborare în 1949, apoi este reluat
în anul 1955, când va vedea şi lumina tiparului. Volumul al doilea apare doar
în 1967 deşi fusese început în 1953.
Cea mai importantă temă a prozei lui Marin Preda este
dispariţia ţărănimii tradiţionale. Dar, alături de această problemă, autorul
tratează şi tema istoriei, a timpului „care nu mai avea răbdare”,
care trece fără a ţine cont de dorinţa oamenilor şi care aduce cu el schimbări
radicale şi neaşteptate. Titlul Moromeţii aşează
tema familie în centrul romanului, însă evoluţia şi criza familiei sunt
simbolice pentru transformările din satul românesc.
Perspectiva naratorului obiectiv se
ompletează prin aceea a reflectorilor: în primul volum rolul de
personaj-reflector îi aparţine lui Ilie Moromete, iar în al doilea volum lui
Niculae. De asemenea, există şi personaje-informatori, cum
ar fi de exemplu Parizianu care le povesteşte celorlalţi săteni de vizita lui
Moromete la băieţi, la Bucureşti.
Romanul este alcătuit din două părţi, corespunzătoare
celor două volume.
Primul
volum utilizează tehnica decupajului şi accelerarea gradată a
timpului naraţiunii şi poate fi considerat o monografie a familiei ţărăneşti şi
a satului românesc din Câmpia Dunării într-o perioadă de frământări
social-istorice. Volumul este structurat în trei părţi, cu o
acţiune concentrată, care se desfăşoară pe parcursul verii, cu trei ani
înaintea celui de-al doilea război mondial când „se pare că timpul era
foarte răbdător cu oamenii”, în satul Siliştea-Gumeşti. Prima parte,
de sâmbătă seara până duminică noaptea, conţine scene care ilustrează
monografic viaţa rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din
fierăria lui Iocan, hora. Partea a doua se derulează pe
parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile, la
Bucureşti.Partea a treia, de la seceriş până la sfârşitul verii, se
încheie cu fuga băieţilor.
Cele trei părţi conferă echilibrul compoziţiei. Fiecare parte începe cu o
prezentare de ansamblu: masa, prispa şi secerişul. Simetria compoziţională
este dată de legătura dintre incipit şifinal la
nivelul primului volum care subliniază tema timpului. La început, aparent
îngăduitor, „timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea
aici fără conflicte mari”, pentru ca în final să se modifice imaginea
timpului, care devine necruţător şi intolerant şi „nu mai avea
răbdare.”
În centrul primului volum se află figura lui Ilie Moromete şi problema
paternităţii, a raporturiolor acestuia cu fiii lui, care este însă o deghizare
a problemelor sociale generale. Familia Moromete este formată din Ilie
Moromete, soţia sa, Catrina, trei băieţi din prima căsătorie a lui Ilie,
Paraschiv, Nilă şi Achim, o fată a Catrinei, Tita, şi doi copii din a doua
căsătorie, Ilinca şi Niculae. Relaţiile familiale sunt tensionate, lucru de
care va profita Guica, sora lui Moromete, care îi instigă împotriva familiei şi
îi convinge să fugă de acasă. Scenei de început, când familia se întoarce de la
câmp, îi corespunde contrapunctic scena din final, când se produce ruptura în
familia Moromete. Familia Moromete se destramă ca urmare a producerii mai
multor conflicte exterioare. Cel mai important conflict
exterior este cel dintre tată şi cei trei fii ai săi din prima
căsătorie, Achim, Paraschiv şi Nilă. Ilie Moromete nu poate să înţeleagă dorinţa
de îmbogăţire a celor trei fii, cum nu poate să înţeleagă nici pătrunderea
valorilor civilizaţiei urbane în lumea satului. Băieţii îşi dispreţuiesc tatăl
fiindcă nu ştie să transforme în bani produsele agricole, aşa cum face vecinul
lor, Tudor Bălosu. Acest conflict va duce pînă la urmă la dezmembrarea familiei
deoarece pleacă de acasă. Oricare ar fi fost problemele materiale, Ilie
Moromete găsea mijlocul să le depăşească, dar fuga băieţilor îl dezechilibrează
total.
Al
doilea conflict exterior izbucneşte între Moromete şi Catrina, soţia
lui. Moromete vându-se în timpul secetei un pogon din lotul soţiei,
promiţându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor
mari care îşi urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii. Din
acestă cauză, femeia simte „cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi
sila de bărbat şi de copii”, găsindu-şi iniţial refugiul în biserică. În al
doilea volum acest conflict determină decizia Catrinei de a-şi părăsi soţul,
după ce află de vizita lui la Bucureşti şi de propunerea făcută celor trei fii
mai mari. Această rupură va fi definitivă, Catrina refuzând să se mai întoarcă
acasă.
Al
treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care
şi-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se mai căsătorească şi a doua oară. În
felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie şi de
creşterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrâneţe. Faptul că Moromete
se recăsătorise şi să îşi construise o casă departe de gospodăria ei îi
aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari.
Acţiunea primului
volum este structurată pe mai multe planuri narative. În prim plan
se află destinul familiei Moromeţii. Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg,
cu preţul unui trai modest, pământul familiei pentru a-l transmite apoi
băieţilor. Fiii cei mari nu împărtăşesc idealul tatălui deoarece ei îşi doresc
independenţa economică. Ei se simt neîndreptăţiţi pentru că, după moartea mamei
lor, Moromete s-a însurat cu altă femeie şi că are încă trei copii.Îndemnaţi de
Guica, cei trei băieţi pun la cale un plan care va amplifica problemele
econimice ale familiei. Ei intenţionează să plece la Bucureşti, fără ştirea
familiei, pentru a-şi face un rost. În acest scop, vor să ia oile cumpărate
printr-un împrumut la bancă şi al căror lapte constituie principala sursă de
hrană a familiei şi caii, indispensabili pentru munca la câmp. Prin vânzarea
oilor şi a cailor, ar obţine un capital pentru a începe viaţa la oraş. Datoria
la bancă nefiind achitată, planul celor trei băieţi urmează a da o grea
lovitură familiei. Achim îi propune tatălui să-l lase să plece cu oile la
Bucureşti, să la pască la marginea oraşului şi să vândă laptele şi brânza la un
preţ mai bun în capitală. Moromete se lasă convins de utilitatea acestui plan,
amână achitarea datoriei la bancă şi vinde o parte din lotul familiei pentru
a-şi putea plăti impozitul pe pământ. Însă Achim vinde oile la Bucureşti şi
aşteaptă venirea fraţilor. După amânările generate de refuzul lui Nilă de a-şi
lăsa tatăl singur în preajma secerişului, cei doi fug cu caii şi cu o parte din
zestrea surorilor. Moromete este nevoit să vândă din nou o parte din pământ
pentru a-şi reface gospodăria, pentru a plăti foncierea, rata la bancă şi
taxele de şcolarizare ale lui Niculae.
Planurile
secundare completează acţiunea romanului, conferindu-i caracterul de
frescă socială: boala lui Boţoghină, revolta ţăranului sărac Ţugurlan,
dragostea dintre Polina şi Birică, discuţiile din fierăria lui Iocan, rolul
instituţiilor şi al autorităţilor în satul interbelic.
Câteva secvenţe narative sunt esenţiale pentru destinul
familiei Moromete şi pentru conturarea conflictelor. Scena cinei are
rolul de a prezenta familia, dar şi de a sugera relaţiile tensionate dintre
membrii acesteia. Ilie Moromete pare a domina o familie formată din copii
proveniţi din două căsătorii, învrăjbiţi din cauza averii. Aşezarea în jurul
mesei sugerează evoluţia ulterioară a conflictului, destrămarea familiei: „Cei
trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea din afară a
tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să
plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, stătea totdeauna Catrina
Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe Niculae şi
pe Ilinca, copii făcuţi cu Moromete. Tita stătea între cei trei şi maică-sa.
Era tot fata ei, din căsătoria dintâi. Numai Moromete stătea parcă deasupra
tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu
privirea la fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa
fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii,
deşi numărul crescuse.”
O altă
secvenţă narativă cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului.
Ilie Moromete taie sacâmul pentru a plăti o parte din datoriile familie, fără a
vinde pământ sau oi: Se pare că nimeni nu înţelegea că hotărându-se în
sfârşit plecarea lui Achim la Bucureşti însemna că trebuie să li se facă celor
trei pe plac până la capăt, să nu se mai atingă nimeni de oi şi cum altceva
n-aveau ce vinde, salcâmul trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei în
cauză nu înţelegeau; încât răspunsul lui Moromete că a tăiat salcaâmul «să se
mire proştii» nu era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.” Tăierea
salcâmului anticipează destrămarea familiei şi a satului tradiţional. Pentru
sătenii din Siliştea-Gumeşti, salcâmul din grădina Moromeţilor era un punct de
reper, el având valoarea unui arbore sacru, al unui axis mundi. Odată cu
tăierea acestuia, nici timpul nu mai are nici el răbdare, astfel încât
modificările din familia Moromete şi cele din plan social se succed rapid.
Lumea tradiţională aşa cum şi-o imaginează personajul principal va începe
procesul de destrămare. Ilie Moromete este un apărător al ordinii vechi pe care
o consideră a fi cea mai bună dintre toate şi pentru care statul reprezintă o
supraindividualitate abstractă. Moromete analizează schimbările din societate,
dar până la un moment dat nu crede că ele pot înlocui mentalitatea ţărănească.
Este luat prin surprindere de istorie şi de trecerea timpului, dar îşi apără cu
tărie ideile, iluzia, demnitatea.
Al
doilea volum reflectă mai bine problema deruralizării satului prin
atragerea lui treptată spre civilizaţia urbană. Volumul este structurat în
cinci părţi care prezintă viaţa satului într-o perioadă de un sfert de veac, de
la începutul anului 1938, până spre sfârşitul anului 1962. Acţiunease
concentrează asupra a două momente istorice semnificative: reforma agrară din
1945, cu prefacerile pe care ea le aduce şi transformarea „socialistă” a
agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv. Datorită acestor
schimbări rapide, satul intră într-un proces ireversibil de disoluţie.
Conflictul dintre
tată şi fiii mai mari trece în planul al doilea. Conflictul
principal opune mentalitatea tradiţională şi mentalitatea impusă,
colectivistă. Opoziţia dintre cele două lumi este pusă în evidenţă de relaţia
dintre Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, care devin personaje-reflectoripentru
cele două mentalităţi. Dacă primul volum vorbeşte despre lumea tatălui, al
doilea volum face loc lumii fiilor. Vechea imagine a lui Ilie Moromete este
distrusă, fiind înlocită cu o alta, lipsită de glorie. Autoritatea lui în sat
se diminuează, iar unitatea distrusă a familiei nu se reface. Volumul debutează
cu o întrebare retorică: „În bine sau în rău se schimbase
Moromete?” Ceilalţi ţărani îşi schimbă atitudinea faşă de el, foştii
prieteni au murit sau l-au părăsit, vechile duşmănii se sting. Tudor Bălosu
devine chiar binevoitor faţă de vecinul lui, iar Guica moare, fără ca relaţiile
cu fratele ei să se schimbe, acesta neparticipând la înmormântarea ei. Moromete
se apucă de negoţ, câştigă bani, dar îl retrage pe Niculae de la şcoală pe
motiv că „nu-i aduce niciun beneficiu”. Toată energia tatălui
se concentrează în încercarea de a-i aduce acasă pe băieţii fugari. De aceea
cumpără pământurile pierdute odinioară şi pleacă la Bucureşti pentru a-i
convinge să revină în sat, dar aceştia resping încercarea de reconciliere a
tatălui său. Catrina, aflând de propunerea făcută fiilor, îl părăseşte pe
Moromete şi se duce să locuiască la fiica ei. Destrămarea familiei continuă cu
moartea lui Nilă în război. Fetele se căsătoresc, dar soţul Titei moare într-un
accident stupid în sat.
Paralel cu procesul de destrămare a familiei, este prezentată destrămarea
satului tradiţional. Relaţia dintre Ilie Moromete şi fiul mai mic, Niculae,
este transpusă la nivel social, reprezentând opoziţia dintre un susţinător al
clasei ţărăneşti şi un declasat al ei, conflictul dintre cei doi simbolizând
conflictul dintre două concepţii despre ţăran. În acest volum observaţia
socială primează, prin intermediul lui Ilie Moromete sunt analizaţi noii
reprezentanţi ai statului: Bilă, Isosică, Mantaroşie, Adam Fântână, Ouăbei.
Statul devine şi mai abstract în mintea ţăranului care apără valorile vechi: în
primul volum statul are un reprezentant uman, Jupuitu, cu care se poate vorbi
şi care îi înţelege, dar în al doilea volum acesta dispare. Reprezentantul
legii le confiscă averile ţăranilor, nu îi înţelege atunci când nu au bani să
plătească fonciirea. Nici măcar reprezentatntul lumii noi, Niculae, nu mai
înţelege mecanismele. În discuţiile cu tatăl său, nu poate să-şi susţină
opţiunile pentru că nu ştie dacă are sau nu dreptate, este la rândul lui exclus
din sistem. Istoria şi schimbările aduse de aceasta îl depăşesc şi pe Niculae.
3.
ILIE MOROMETE
Ilie Moromete este personajul central al romanului. El este capul familiei
Moromete în jurul căruia se desfăşoară întreaga acţiune a primului volum. Este
reprezentantul ţărănimii tradiţionale, ale cărei valori le apără cu îndârjire.
Nu ni se oferă date despre felul cum arată personajul deoarece acest lucru nu
are importanţă. Naratorul precizează doar că se afla înte „tinereţe şi
bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari pot schimba firea cuiva.” Accentul
se pune mai ales pe capacităţile intelectuale ale personajului, datorită
meditaţiilor şi concepţiilor sale despre viaţăa fost considerat de critici
ţăranul filozof al literaturii române.
Portretul şi evoluţia sa sunt urmărite în raport cu familia, cu ceilalţi
săteni, cu statul şi cu pământul. Este caracterizat atât de autor cât şi de
celelalte personaje, dar acţiunile şi felul său de a vorbi spun cel mai mult
despre Ilie Moromete. Încă de la început Moromete este prezentat în calitatea
de cap de familie în care autoritatea nu îi este contestată. Această autoritate
este subliniată în scena mesei în care naratorul precizează că „Moromete
stătea parcă deasupra tuturor.” Deşi relaţiile cu familia sunt
tensionate, Moromete doreşte ce e mai bine pentru fiii lui, dar nu crede că
acest lucru înseamnă îmbogăţirea. Simte că ceilalţi nu îl înţeleg şi atunci se
izolează undeva în grădină şi vorbeşte singur. Familia realizează şi ea
prăpastia dintre ea şi Moromete: „tatăl lor avea ciudatul dar de a
vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.” Este
mândru de fiul său mai mic, deşi nu îi arată, cu care va păstra o relaţie
specială până în final. Când îşi dă seama că a fost înşelat de Achim încep
marile frământări interioare ale personajului. Semnificativ pentru noua stare
de spirit a personajului este monologul de pe câmp în care îşi apără dreptul la
seninătate; „Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?”.
Este apreciat de cei din sat care îi ascultă tot timpul discursurile de
duminică dimineaţa de la fierăria lui Iocan. În semn de respect, Din Vasilescu
îi face din lut portretul. O trăsătură importantă pe care o subliniază
naratorul este disimularea: Moromete oferă un adevărat spectacol în episodul în
care vrea să-l păcălească pe Jupuitu sau în episodul în care discută cu Tudor
Bălosu. Este apreciat pentru uşurinţa cu care, prin intermediul limbajului,
iese din situaţii dificile. Amână plata dărilor şi pentru că nu crede cu
adevărat în puterea statului, consideră că până la urmă statul ca realiza că
ţăranii nu au bani şi atunci nu le va mai cere dări. Credinţa într-o lume care
ar putea exista fără bani îi va fi zdruncinată până la sfârşitul romanului. Îi
place să observe lumea care îl înconjoară şi astfel ştie cum să se poarte cu
fiecare: pe Tudor Bălosu şi pe fiul acestuia îi ironizează cu fiecare ocazie,
dar pe Ţugurlan îl tratează cu respect şi simpatie, iar lui Cocoşilă îi
apreciază inteligenţa.
Spre deosebire de personajul Ion al lui Liviu Rebreanu, pentru ţăranul Moromete
pământul nu este o obsesie, el nu doreşte mult pământ ci doar atât cât să aibă
din ce trăi. Sănătatea morală nu înseamnă pentru el a avea bani ci a putea trăi
senin, Moromete îşi doreşte liniştea căminului şi posibilitatea de a se bucura
de micile bucurii ale vieţii. Drama lui începe în momentul în care observă că
familia nu îi împărtăşeşte idealurile. Moromete nu este un ţăran obişnuit.
Inteligenţa, ironia şi umorul îl deosebesc de orice personaj din romanele
anterioare care tratează lumea rurală. El însuşi este un simbol, fără să vrea,
pentru schimbările care se produc în acest univers: pentru Moromete este mult
mai important să stea să mediteze sau să discute politică decât să muncească.
În romanul Ion a avea pământ era singurul lucru care conta
pentru un ţăran, i definea personalitatea şi statutul în comunitate. În Moromeţii pământul
nu mai înseamnă bogăţie, avere, putere, ci libertatea morală a individului în
raporturile sale cu lumea, oferindu-i ţăranului posibilitatea de a contempla
lumea şi de a medita.
Este un idealist aflat în contradicţie cu noile schimbări ale societăţii care
până la urmă îl vor învinge: deşi este capabil să păcălească autorităţile nu va
putea păcăli şi istoria. După fuga celor doi fii începe să înţeleagă că a fost
victima unei iluzii şi că lumea prietenoasă şi timpul răbdător nu există decât
în capul lui. Drama lui Moromete nu să în pierderea pământurilor ci în
destrămarea familiei sale, dar aceasta anunţă drama ţărănimii în general.
Destinul său se va modifica treptat după fuga băieţilor, nu va mai lua parte la
întânirile din fierăria lui Iocan, nu va mai fi „centrul universului”, cum
îl caracterizează niculae, relaţiile cu familia se vor degrada din ce în ce mai
mult. Totuşi, până în clipa morţii îşi suţine cu tărie părerile despre
adevăratele valori ale vieţii şi nu poate accepta că există o lume mai bună
decât cea tradiţională. În momentul în care moare, îi spune doctorului: „Domnule,
eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”, afiemaţie care exprimă idealul
şi filozofia sa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu