Junimea si Titu Maiorescu

Titu Maiorescu

Junimea

  

            Titu Maiorescu, mentorul Junimii, s-a format in spiritul culturii germane, prin studii la Viena si apoi la Paris, si a jucat un rol insemnat in toate evenimentele culturale si politice si cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

            Baza criticii maioresciene a fost, in primul rand, lupta pentru adevar, si, ca o prelungire a momentului 1848, lupta pentru propasire culturala. Si Maiorescu a pus accent pe crearea unei literaturi nationale,care sa impuna prin tinuta artistica.

            Maiorescu s-a oprit si asupra studiului gramaticii in scoala; criticul a considerat asemenea ca orice scriitor trebuie sa scrie pentru popor: Despre srierea limbei romane (1866), Limba romana in jurnalele din Austria (1868).

            Inainte de Maiorescu nu se poate vorbi despre principii estetice organizate intr-o forma sistematica, conducatorul Junimii realizand critica de indrumare a literaturii si culturii in asnsamblul lor.

            Cea dintai lucrare de critica literara a lui Maiorescu, studiul O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, contine asa cum afirma G. Calinescu, “didactic si limpede estetica maioresceana, ramasa neschimbata pe toata intinderea activitatii criticului”.

            Criticul incepe prin a stabili faptul ca fiecare arta are un material de lucru (sculptura-lemnul sau piatra, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are un material specific, caci cuvintele sunt destinate comunicarii. Rolul poeziei este acela de a destepta “prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia auditoriului”.

            In conceptia lui Maiorescu, poetul trebuie sa desfasoare o adevarata lupta pentru sesibilizarea cuvantului, care tindea catre abstractizare. Criticul enumera, oferind exemple, cateva modalitati de sensibilizare a cuvantului: “alegerea cuvantului celui mai putin abstract”, utilizarea adjectivelor si adverbelor- “epitete ornante”, a personificarilor, comparatiilor, metaforelor.

            Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori universali: Schiller, Victor Hugo, Shakspeare, Horatiu, Heine.

            Maiorescu incheie prima parte a studiului prin realizarea unei distinctii clare intre politica, “product al ratiunii” si poezie, “product al fanteziei”. Condamnate de catre critic sunt “poeziile politice” si cele “rele istorice” pentru ca sunt “lipsite de sensibilitate poetica”.

            In cea de-a doua parte a studiului, “Conditiunea ideala a poeziei”, criticul stabileste ca obiectele politice sunt “iubirea, ura, tristetea, bucuria, disperarea, mania” si nu “cugetarea exclusiv intelectuala”. Un mare pericol pe care maiorescu il sesizeaza este acela al diminutivelor, in care vede o “injosire” a ideilor.

            Finalul studiului exprima concis principiul critic maiorescian: “O critica serioasa trebuie sa arate modelele bune cate au mai rams si sa le distinga si pe cele rele, curatind astfel literatura de multimea eroilor, sa prepare junei generatiuni un camp liber pentru indreptare”.

            Problemele generale ale civilizatiei si culturii sunt dezbatute de maiorescu in studiul “In contra directiei de astazi in cultura romana” (1868). criticul considera ca dezvoltarea culturii si a civilizatiei romane a apucat pe o cale gresita prin imitarea formelor occidentale.

            La cinci ani dupa aparitia studiului “O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”, Maiorescu publica articolul “Directia noua in poezia si proza romana”, determinat de aparitia operelor unor scriitori valorosi.

            In fruntea noii miscari, Maiorecu il situeaza pe vasile Alecsandri, mai ales datorita continuitatii sale lirice, remarcabila intre 1868-1871, prin publicarea Pastelurilor, a caror lectura in cadrul sedintelor Junimii trezise o puternica admiratie.

            Despre introducerea in studiu, dupa Alecsandri, a lui Eminescu, criticul Nicolae Manolescu nota: “Nu numai talentul neobisnuit al lui Eminescu este intuit cu uimitoare siguranta, cand tanarul publicase doar Venere si Madona, Epigonii su Mortua Est, dar o mare parte din notele poeziei sale-pesimismul, ironia, inclinatia spre filozofie, farmecul limbii”.

            Judecata lui Maiorescu dovedeste o intuitie sigura si o ierarhie precisa in valorificarea poeziilor pe care le discuta.

            Dupa moartea lui Eminescu, Maiorescu publica studiul “Eminescu si poeziile lui” (1889), cel mai important studiu maiorescian de critica si analiza literara. Criticul pleca de la nevoia de a lamuri influenta extraordinara a lui eminescu asupra generatiilor urmatoare.

            Fiind preocupat de tot ceea ce insemna specific national, Maiorescu a fost interesat si de valorificarea folclorului romanesc. In studiul “Asupra poeziei noastre populare” (1868), criticul sustine culegerea de folclor a lui Alecsandri din 1852, considerand-o drept “comoara de adevarata poezie si totodata de limba sanatoasa,de notite caracteristice asupra datinilor sociale, asupra istoriei nationale si, cu un cuvant, asupra vietii poporului roman”

            Studiul “Comediile d-lui Caragiale” (1885), publicat din dorinta de a-l apara pe dramaturg de atacurile din presa vremii, ii ofera lui Maiorescu prilejul de a dezbate problema moralitatii in arta.

            Orientand literatura momentului si indreptand-o spre calea autenticului si a valorii, Titu Maiorescu reprezinta o personalitate neegalata in critica romaneasca.Afirmatiile sale critice sunt patrunzatoare,exacte si adeseori memorabile.