Romanul obiectiv-Liviu Rebreanu- Ion

    Este primul roman publicat de Liviu Rebreanu (in 1920) si este un roman realist de tip obiectiv apartinand prozei interbelice.

     Liviu Rebreanu indica in jurnalul sau modul in care s-a nascut acest roman. Ideea de a-l scrie i-a venit in urma unei scrisori primite de la sora lui si in care aceasta ii povesteste de faptul ca o fata bogata din satul natal s-a indragostit de cel mai sarac flacau , lucru inacceptabil din punct de vedere al parintilor ei.

Apoi L. Rebreanu a cunoscut din propria sa experienta de viata problemele specifice satului romanesc din Ardealul ocupat de Austro-Ungaria.

     Tatal sau a fost invatator si dupa modelul patern a creat personajul Zaharia Herdelea si familia acestuia. L. Rebreanu relateaza o discutie pe care a avut-o cu un taran lipsit de pamant, de la care a inteles uriasa patima pentru pamant.

     L. Rebreanu marturisete ca mai intai titlul celor doua volume a fost altul, anume “Blestemul pamantului” si “Blestemul iubirii” si ulterior a ales titlurile “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”. Substantivul “blestem” desemneaza o forta malefica dinafara individului, starnita ca efect al unor vorbe cu caracter demonic. Inca din credintele stravechi rezulta ca blestemul schimba radical viata cuiva in rau. Tot din credintele stravechi rezulta si ca blestemul poate fi ridicat la un momentdat prin diferite ritualuri magice sau prin slujbe religioase, in vreme ce patima pentru pamant si patima iubirii traite de tarani sunt forte din subconstientul sau. De aceea credem ca a renuntat la substantivul “blestem” si l-a inlocuit cu “glas” care are mai multe sensuri. Unul dintre sensurile sale conotative face ca acest substantiv sa fie sinonim cu termenul de soarta, destin. L. Rebreanu foloseste tocmai acest sens in titlul celor doua volume, fiindca in viziunea lui pamantul si iubirea reprezinta destinul taranului, respectiv e vorba de un destin tragic.

     Apoi L. Rebreanu preia si integreaza in romanele sale elemente ale tragediei ca forma literara, iar tragedia are in centrul ei tocmai credinta in destinul implacabil al omului, iar incercarea fiintei umane de a sfida destinul face ca omul sa devina o victima tragica. Altfel spus, eroul tragic sfarseste mereu prin moarte. Aceasta nu inseamna insa ca oricare taran e un erou tragic, ci numai acela care traieste cu mare intensitate, e de o vitalitate enorma si de asemeni el nu cunoaste doar unul dintre glasuri, ci e marcat atat de cel al pamantului cat si al iubirii.

     Potrivit poeticii organicului sau organicitatii partea prima a textului trebuie sa contina sugestii pentru romanul ca intreg. In aceasta parte se releva  viziunea tragica a scriitorului asupra taranului, fiindca in felul acesta se induce subtil ideea ca nimic nu se intampla aleatoriu, ci existenta umana e predestinata, adica se desfasoara dupa un scenariu, ca efect al destinului uman.

     Descrierea drumului care duce in Pripas e admirabila si e completata de prima mare scena, cea a horei duminicale din ograda vaduvei lui Maxim Oprea, mama Floricai. Asa dupa cum au remarcat chiar primii critici care au studiat romanul “Ion”, romanul da dovada de neutralitate pentru ca naratorul incearca sa isi mascheze punctul de vedere asupra personajelor si evenimentelor. Se ascunde in spatele acestora pentru a da impresia de realitate. Astazi naratologia ofera cititorilor un concept nou, anume vorbim de scriitorul redus la o camera de luat vederi.

     Intr-adevar chiar de la inceput cititorul atent are impresia ca un obiectiv se plimba de-a lungul drumului. Modul in care e plimbat obiectivul anticipeaza si ritmul epic al romanului. Concret, naratorul spune ca drumul care duce la Pripas “urca anevoie”, apoi “inainteaza sprinten”, ca apoi “sa dea buzna drept in sat”. Se vede clar ca se contureaza cele trei tipuri de ritm epic: mai intai se anticipeaza ritmul lent, ca apoi ritmul sa devina unul mediu, exact ca intr-o tragedie, fiindca destinul nu mai are rabdare si trebuie sa se implineasca.

     Apoi acelasi obiectiv focalizeaza Rapile Dracului si Cismeaua Mortului, toponime care il avertizeaza pe cititor ca prin lectura va intra intr-o lume malefica, fiindca toponimele acestea fac parte din campul semantic al fortei demonice.

     Apoi obiectivul fixeaza imaginea unei troite de la marginea satului, dintr-un lemn mancat de carii, pe care se leagana jalnic o bucata de tinichea la fiecare adiere de vant si pe care e pictat Iisus rastignit. La picioarele lui se afla o coronita cu flori vestejite. Aici in primul rand starea troitei sugereaa ca locuitorii satului au griji mult mai mari decat cele legate de credinta si intr-adevar patimile lor ii indeparteaza de codul moral crestin, ceea ce genereaza conflicte interumane de mare duritate. Apoi imaginea Mantuitorului rastignit traduce suferinta paroxistica si care poate finaliza doar prin moarte. Se anticipeaza astfel intensitatea suferintei nu numai in situatia lui Ion, ci si a Anei si in cele din urma a Floricai si a lui George Bulbuc.

     Obiectivul camerei de luat vederi se opreste apoi asupra primei case din sat, cea a invatatorului Herdelea. Aceasta e asezata pe o costisa, e inconjurata de un pritvor, element important in roman pentru ca aici in serile de vara se aduna intreaga familie, comunitatea, mai ales cele in care e implicat Ion si adeseori se cantau romante. Se anticipeaza aici doua lucruri cel putin si se anticipeaza faptul ca romanul va avea doua planuri, in unul dintre ele  urmarindu-se viata intelectualitatii rurale alcatuita din familia invatatorului si cea a preotului din satul ardelenesc de la inceputul secolului XX, prin urmare din timpul ocupatiei  austro-ungare. Al doilea lucru important e acela ca se sugereaza inca din aceasta descriere rolul familiei Herdelea, acela similar cu cel al corului din tragedia greaca, anume sa comenteze evenimentele si trairile eroului tragic, dar si sa  relateze evenimentele care nu se petrec direct in fata spectatorului, mai ales cele din trecut. Din randul corului se desprindea un personaj numit corifeu, prin vocea caruia se exprima destinul. La o lectura atenta familia Herdelea are intr-adevar rolul corului, iar Titu Herdelea e investit cu rolul de corifeu. El e cel care, fara sa vrea, ii va da sugestii lui Ion cum sa il oblige pe Vasile Baciu sa i-o dea pe Ana drept sotie.

     Aceasta arhitectura a satului confirma inca odata rolul de cor al satului familiei Herdelea, care in mod direct afla ce se intampla in casa de peste drum. Naratorul spune doar ca aceasta casa  ascunsa parca dupa gard avea acoperisul tuguiat ca de balaur, anticipand spatial  malefic.

     Pe urma obiectivul rapid vizualizeaza cateva case fara niciun fel de precizari, semn ca locuitorii acestor case vor ramane in fundalul romanului, fara sa fie implicate direct in evenimente. 

     Se sugereaza ca cel de-al doilea plan al romanului e cel in care e urmarita taranimea. Sigur ca cele doua planuri se intersecteaza permanent si in felul acesta se realizeaza unitatea interioara.

     Urmeaza apoi scena horei. Si aici cititorul atent va vedea ca L. Rebreanu  utilizeaza alta tehnica cinematografica. In descrierea drumului spre Pripas romancierul foloseste asa-numita tehnica traveling, iar in scena horei duminicale e aceea a construirii unei scene panoramice, adica obiectivul prinde deodata scena ca intreg, ca apoi sa se fixeze pe rand detalii componente sau subdiviuni ale intregii scene.

     Mai intai se focalizeaza dansul fetelor si flacailor, care traduc prin gesturile lor uriasa vitalitate a taranilor ardeleni. De ore in sir hora nu se mai ispravea, flacaii ii ameninta pe lautari cu bataia daca vor inceta sa cante cu toate ca acestia au degetele invinetite si corzile plesnite. Aceasta vitalitate sugereaza de asemeni conflictele violente dintre personaje.

     Se schiteaza doua triunghiuri erotice care vor evolua dramatic, iar in volumul al doilea se va inchega un al treilea triunghi erotic generator de tragedie.

     Primul triunghi e alcatuit din Ion, Ana si Florica, al doilea din Ana, Ion si George, iar al treilea din Florica, George si Ion. Ion o iubeste cu adevarat pe Florica, cea mai frumoasa dar si cea mai saraca din sat, care candva fusese bogata, insa dupa moartea tatalui ei a fost nevoita sa vanda pamantul. La randul sau e iubit de aceasta, insa Ion traieste puternic patima pentru pamant si de aceea joaca cu Ana lui Vasile Baciu pe care nu o iubeste, dar vrea pamanturile ei. In ceea ce priveste al doilea triunghi Ana e iubita de George, care ar lua-o pe fata in casatorie si fara zestre spre bucuria lui V. Baciu. Ana in schimb nu il iubeste pe George ci pe Ion, fara sa intuiasca ca aceasta dragoste o va duce la sinucidere. 

     Obiectivul camerei de luat vederi se muta apoi pe grupul de spectator, anticipandu-se astfel o data arhitectura sociala a satului si apoi se sugereaza ca in lumea lui L. Rebreanu omul e judecat nu dupa calitatile lui morale, ci in functie de avere. Obiectivul se opreste mai intai asupra grupului alcatuit din preotul Belciug, doamna Herdelea, Titu si Laura. Ei privesc binevoitori hora fara a se amesteca cu taranii, ba chiar d-na Herdelea e chiar indignata atunci cand George insista sa danseze si Titu si Laura. Se sugereaza acum ca intelectualitatea rurala e in bune relatii cu taranii, dar pastreaza o anumita distanta sociala.

     Obiectivul se muta apoi pe grupul de tarani bogati, cu pamant mult, care discuta plini de importanta despre recolte, ignorandu-i pe cei saraci. Acestia din urma formeaza un al treilea grup care se uita cu sfiala la cei bogati, ar vrea sa se apropie de ei, dar nu cuteaza. Singurul care incearca o anume apropiere e Alexandru Pop Glanetasul, care se comporta asemeni unui caine care da tarcoale pe langa bucatarie fara a avea curajul de a trece pragul. Asa si batranul face cativa pasi spre locul bogatasilor dar se opreste cu sfiala, iar gestul lui e datorat faptului ca familia lui Ion fusese candva bogata datorita zestrei Zenobiei. Aceasta se ingragosteste de Al. P. Glanetasul, aduce pamant mult in casnicie, doar ca sotul ei nu a cunoscut niciodata glasul pamantului si a preferat sa cante din fluier pe la nunti si sa vanda  in timp aproape intregul pamant, motiv pentru care Ion se afla in conflict cu tatal sau, fiindca dupa cum spune naratorul a mostenit harnicia si dragostea de pamant de la mama lui.

      In cele din urma ajunge la hora si oloaga satului, Savista, un personaj interesant. Ea e puternic tarata fizic,are un aspect neplacuta, abea articuleaza cateva cuvinte, fiindca in gandirea popoarelor stravechi destinul era simbolizat de o fiinta monstruoasa. Numele ei provine din substantivul  vechi de origine slavona Zavistra care inseamna cearta, discordie. Ea va fi prezenta in toate scenele de mare presiune si ei i se va datora uciderea lui Ion de catre George.

     In sfarsit apare la hora Vasile, tatal Anei, care vine beat spre indignarea preotului Belciug. Vasile Baciu o cauta pe fiica lui si afla de la George ca Ana se afla intr-o gradina apropiata cu Ion. Intr-adevar Ion se intalneste cu Ana sub un nuc, secventa care anticipeaza destinul tragic al celordoi. In simbolistica arboricola nucul simbolizeaza moartea.

     Cand Ana apare cu Ion, Vasile isi iese din fire, o goneste pe fata acasa si il umileste pe Ion in fata intregului sat, iar flacaul e gata sa-l loveasca pe celalalt, se abtine foarte greu, iar scena sugereaza conflictul dintre cei doi, mai ales ca V. Baciu e un alt Ion la o alta varsta. Si el fusese om sarac, cunoaste patima pentru pamant, se casatoreste cu mama Anei fara sa o iubeasca, dar o respectase toata viata pentru pamantul adus ca zestre. De aceea nu concepe in niciun fel ca Ion sa puna mana pe pamantul lor, iar naratorul sugereaza ca taranul este personaj tragic numai daca cunoaste glasul pamantului si glasul iubirii.

     Urmeaza secventa de dupa hora cand flacaii se aduna la carciuma si se impart in doua tabere: unii il sustin pe Ion si ceilalti sunt grupati in jurul lui George. Acesta din urma il dusmaneste pe Ion o data fiindca socotete ca el trebuie sa fie vataf pentru ca are pamant mult si apoi datorita Anei. Urmeaza bataia cumplita dintre cei doi ce va atrage mania lui Belciug impotriva lui Ion.

     Ritmul e deocamdata lent, dar faptele incep sa se adune in ambele planuri ale romanului.

Familia Herdelea traieste foarte modest, insa Laura si Ghighi au nevoie de zestre si ca atare e nevoie de bani, iar Titu este un marunt functionar. In plan taranesc conflictele devin din ce in ce mai dure intre Ion si V. Baciu. Dupa ce batranul afla ca Ana e insarcinata cu Ion o bate, o goneste la Ion, care la randul lui o trimite acasa pentru ca nu are nevoie de ea si de pamanturile care le-ar aduce ca zestre. Ana continua sa-l iubeasca pe Ion si indura cu resemnare inclusiv atunci cand este lovita si de Ion. Preotul Belciug incearca sa-l determine pe V. Baciu sa i-o dea pe Ana lui Ion cu zestrea cuvenita, insa lupta e grea fiindca amandoi, atat Baciu cat si Ion, iubesc pamantul cu patima. V. Baciu se lasa cu greu induplecat si asta numai de frica justitiei, Ion amenintand ca il va da in judecata.

     Urmeaza casatoria Anei cu Ion. Fiindca e insarcinata Ana nu poate juca si e inlocuita de Florica. Ion danseaza cu patima cu Florica, are chiar impresia ca ea e mireasa lui si ii sopteste ca tot a lui va fi. Privindu-i, Ana intelege ca Ion nu o iubeste si din acest moment incepe obsesia mortii. Nici copilul pe care il va naste nu o face sa indeparteaze aceasta obsesie, iar comportamentul lui Ion e din ce in ce mai agresiv.

     Sinuciderea Anei nu ii trezeste lui Ion regret sau constiinta vinovatiei, pentru ca in Ana si apoi in Petrisor, fiul lor, nu vede decat garantia proprietatii asupra pamanturilor Nici moartea copilului nu il opreste din drumul lui dupa Florica, maritata intre timp cu George.

     Una din marile scene ale volumului II e o scena de dragoste intre Ion si Florica si se anticipeaza finalul romanului si anume dupa moartea lui Ion si condamnarea lui George, Florica intelege ca poarta in pantece copilul lui Ion.

     Ritmul epic se accentueaza deoarece destinul nu mai are rabdare. Urmeaza scena finala, cea a uciderii lui Ion de catre George cu sapa. Medicul legist care vine a doua zi ramane uimit de vitalitatea teribila a lui Ion, care luptase toata noaptea cu moartea, desi avea rani mortale.

     Romanul se incheie cu drumul care duce din Pripas in Armadia si apoi se pierde in soseaua cea mare, sugestie ca in viziunea lui L. Rebreanu tragedia lui Ion se poate repeta oricand daca cele doua glasuri se vor asocia in existenta taranului.