Eugen Lovinescu si modernismul

MODERNISMUL INTERBELIC

- etimol. derivat de la "modern"; lat. modernus = recent, nou.

A aparut ca urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu, asupra dezv. literaturii. Modernismul se refera la principalele elemente innoitoare in poezie, proza si critica lit., pe care doctrina lovinesciana le propune in primele decenii ale sec. XX.

Modernismul reuneste unele grupari, directii si orientari estetice, care apar in lit. romana in aceasta perioada, conturandu-se ca o manifestare artistica ampla, nu numai in domeniul literaturii, ci in arta, in genere.

1. In sens restrans, termenul desemneaza miscarea literara constituita in spatiul hispano- american la sfarsitul sec. al XIX-lea, in jurul poetilor Ruben Dario si Antonio Machado, miscare orientand poezia spre o estetica a sinceritatii si rafinamentului. 2. In sens larg, modernismiul reprezinta o manifestare radicala, indrazneata, a celor mai recente forme de expresie in planul creatiei. Este opus traditionalismului.

Tendinta modernista sustine:

- sincronizarea lit. nationale cu lit. Europei - promovarea tinerilor scriitori - teoria imitatiei - eliminarea decalajului in cultura (depasirea spiritului provincial) - necesitatea innoirii - spiritul veacului - trecerea de la o literatura cu tematica rurala la o lit. de inspiratie urbana - evolutia poeziei de la epic la liric - intelectualizarea prozei si poeziei - dezv. romanului psihologic, analitic, prin prelucrarea unor forme moderne

Lui Lovinescu ii revine meritul de a fi actionat in directia adaptarii modernismului la specificul culturii si civilizatiei romanesti. Factorul decisiv, in acest sens, il constituie elaborarea conceptului de sincronism, ca instrument de investigare critica a evolutiei lit. romane. Gruparea de la "Sburatorul" cuprinde revista si canaclul literar cu acelasi nume. Revista a aparut la Bucuresti, intre 1919- 1922 si 1926- 1927, sub conducerea lui Lovinescu.

Obiectivele gruparii:

1. Promovarea tinerilor scriitori:

- lansarea unor nume ca: I. Barbu, Camil Petrescu, G. Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimr Streinu, Camil Baltazar. E. Lovinescu obtine si colaborarea unor scriitori mai vechi (Ion Minulecu) sau ii incurajeaza pe cei care au debutat in alte reviste: Rebreanu, H. Papadat- Bengescu.

2. Imprimarea unei tendinte moderniste in evolutia lit. romane:

- in esenta, modernismul lovinescian porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, explicat prin factori materiali si morali, care imprima un proces de omogenizare a civilizatiei, de integrare intr-un ritm de dezvoltare sincronica. Teoria imitatiei era preluata dupa francezul G. Tarde, psiholog si sociolog, care critica viata sociala prin interactiunea reactiilor sufletesti. - societ. romaneasca a intors spatele inertiei orientale si, preluand formele occidentale, a creat premisele dezv. unui fond modern. Fenomenul "formelor fara fund", de care vorbea T. Maiorescu, este acceptat de Lovinescu, dar criticul il socoteste inevitabil si creator: "formele isi pot crea uneori fondul", sustine Lovinescu, spre deosebire de Maiorescu. - Romania moderna ar fi fructul acestui proces si s-a realizat in ciuda opozitiei fortelor conservatoare. Lovinescu propune eliminarea rapida a decalajelor culturale si modernizarea lit. romane, deci sincronizarea cu spiritul veacului. Princiipiile sincronismului in lit. inseamna, in mod practic, acceptarea schimbului de valori, a elem. ce confera noutate si moderniatate fenomenului litarar. Nu e vorba de o imitatie servila, de un imprumut fara discernamant, ci de o integrare a lit. intr-o forma viabila, in pas cu evolutia artei europene. Prin modernism, Lovinescu intelege depasirea unui "spirit provincial", deci nu opozitie fata de traditie, de specificul national. Polemica modernismului cu traditionalismul duce la combaterea factorului etnic in cultura, pe care nu-l cintesta, ci subliniaza necesiatea de innoire. In activitatea de critic literar ( vol. de " Critice"), Lovinescu nu a ramas prizonierul propriilor teze, apreciind cu generozitate teze care nu raspundeau pe de-a-ntregul idelor sale. exemplul cel mai cunoscut este pretuirea acordata romanului "Ion", de L. Rebreanu. In schimb, a privit cu ingaduinta si uneori cu reticenta productiile avangardismului, pe care il considera un "modernism dirijat". Modernsimul lovinescian, bazat pe teoria imitatiei si princ.sincronismului, aplicand criteriul estetic in judecata operei de arta, poate fi considerat un moment pozitiv evolutia culturii si lit. romane.

Un modernism categoric de fronda (lupta), alcatuind asa -zisa miscare de avangarda, a fost promovat la noi de revistele: "Contimporanul" (1922- 1932), "Punct" (1924-1925), "Urmuz" (1928).

Junimea si Titu Maiorescu

Titu Maiorescu

Junimea

  

            Titu Maiorescu, mentorul Junimii, s-a format in spiritul culturii germane, prin studii la Viena si apoi la Paris, si a jucat un rol insemnat in toate evenimentele culturale si politice si cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

            Baza criticii maioresciene a fost, in primul rand, lupta pentru adevar, si, ca o prelungire a momentului 1848, lupta pentru propasire culturala. Si Maiorescu a pus accent pe crearea unei literaturi nationale,care sa impuna prin tinuta artistica.

            Maiorescu s-a oprit si asupra studiului gramaticii in scoala; criticul a considerat asemenea ca orice scriitor trebuie sa scrie pentru popor: Despre srierea limbei romane (1866), Limba romana in jurnalele din Austria (1868).

            Inainte de Maiorescu nu se poate vorbi despre principii estetice organizate intr-o forma sistematica, conducatorul Junimii realizand critica de indrumare a literaturii si culturii in asnsamblul lor.

            Cea dintai lucrare de critica literara a lui Maiorescu, studiul O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, contine asa cum afirma G. Calinescu, “didactic si limpede estetica maioresceana, ramasa neschimbata pe toata intinderea activitatii criticului”.

            Criticul incepe prin a stabili faptul ca fiecare arta are un material de lucru (sculptura-lemnul sau piatra, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are un material specific, caci cuvintele sunt destinate comunicarii. Rolul poeziei este acela de a destepta “prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia auditoriului”.

            In conceptia lui Maiorescu, poetul trebuie sa desfasoare o adevarata lupta pentru sesibilizarea cuvantului, care tindea catre abstractizare. Criticul enumera, oferind exemple, cateva modalitati de sensibilizare a cuvantului: “alegerea cuvantului celui mai putin abstract”, utilizarea adjectivelor si adverbelor- “epitete ornante”, a personificarilor, comparatiilor, metaforelor.

            Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori universali: Schiller, Victor Hugo, Shakspeare, Horatiu, Heine.

            Maiorescu incheie prima parte a studiului prin realizarea unei distinctii clare intre politica, “product al ratiunii” si poezie, “product al fanteziei”. Condamnate de catre critic sunt “poeziile politice” si cele “rele istorice” pentru ca sunt “lipsite de sensibilitate poetica”.

            In cea de-a doua parte a studiului, “Conditiunea ideala a poeziei”, criticul stabileste ca obiectele politice sunt “iubirea, ura, tristetea, bucuria, disperarea, mania” si nu “cugetarea exclusiv intelectuala”. Un mare pericol pe care maiorescu il sesizeaza este acela al diminutivelor, in care vede o “injosire” a ideilor.

            Finalul studiului exprima concis principiul critic maiorescian: “O critica serioasa trebuie sa arate modelele bune cate au mai rams si sa le distinga si pe cele rele, curatind astfel literatura de multimea eroilor, sa prepare junei generatiuni un camp liber pentru indreptare”.

            Problemele generale ale civilizatiei si culturii sunt dezbatute de maiorescu in studiul “In contra directiei de astazi in cultura romana” (1868). criticul considera ca dezvoltarea culturii si a civilizatiei romane a apucat pe o cale gresita prin imitarea formelor occidentale.

            La cinci ani dupa aparitia studiului “O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”, Maiorescu publica articolul “Directia noua in poezia si proza romana”, determinat de aparitia operelor unor scriitori valorosi.

            In fruntea noii miscari, Maiorecu il situeaza pe vasile Alecsandri, mai ales datorita continuitatii sale lirice, remarcabila intre 1868-1871, prin publicarea Pastelurilor, a caror lectura in cadrul sedintelor Junimii trezise o puternica admiratie.

            Despre introducerea in studiu, dupa Alecsandri, a lui Eminescu, criticul Nicolae Manolescu nota: “Nu numai talentul neobisnuit al lui Eminescu este intuit cu uimitoare siguranta, cand tanarul publicase doar Venere si Madona, Epigonii su Mortua Est, dar o mare parte din notele poeziei sale-pesimismul, ironia, inclinatia spre filozofie, farmecul limbii”.

            Judecata lui Maiorescu dovedeste o intuitie sigura si o ierarhie precisa in valorificarea poeziilor pe care le discuta.

            Dupa moartea lui Eminescu, Maiorescu publica studiul “Eminescu si poeziile lui” (1889), cel mai important studiu maiorescian de critica si analiza literara. Criticul pleca de la nevoia de a lamuri influenta extraordinara a lui eminescu asupra generatiilor urmatoare.

            Fiind preocupat de tot ceea ce insemna specific national, Maiorescu a fost interesat si de valorificarea folclorului romanesc. In studiul “Asupra poeziei noastre populare” (1868), criticul sustine culegerea de folclor a lui Alecsandri din 1852, considerand-o drept “comoara de adevarata poezie si totodata de limba sanatoasa,de notite caracteristice asupra datinilor sociale, asupra istoriei nationale si, cu un cuvant, asupra vietii poporului roman”

            Studiul “Comediile d-lui Caragiale” (1885), publicat din dorinta de a-l apara pe dramaturg de atacurile din presa vremii, ii ofera lui Maiorescu prilejul de a dezbate problema moralitatii in arta.

            Orientand literatura momentului si indreptand-o spre calea autenticului si a valorii, Titu Maiorescu reprezinta o personalitate neegalata in critica romaneasca.Afirmatiile sale critice sunt patrunzatoare,exacte si adeseori memorabile.

Pasoptismul-Dacia literara

Dacia Literară

Apărută intr-o perioadă dificilă pentru publicaţiile autohtone,revista Dacia Literară a simbolizat un nou inceput pentru literatura română, reprezentând o noutate a presei.Intr-o perioadă în care puţinele publicaţii existente prezentau preponderent fapte politice,Dacia Literară a fost pată de culoare din presa românească,prin caracterul său literar.

Toate acestea se regăsesc menţionate în articolul-program al revistei, semnat de Mihail Kogălniceanu in calitate de editor.

Publicată la 30 ianuarie 1840,revista marchează un punct de cotitură în literatura românească.
În Introducţie ,articolul prezintă realităţile vremii în privinţa publicaţiilor naţionale.Sunt menţionate circumstanţele politice anterioare ce au împiedicat dezvoltarea presei până la momentul respectiv.Acesta aduce în discuţie şi celelalte ziare naţionale, Curierul Românesc(1829, IH Rădulescu) ,Albina Românească (1829, Gh Asachi) si Foaia Inimii(1838, G Baritiu). Acestea ,,au mai mult sau mai puţin o coloră locală” şi includ prea multă politică fără să pună accentul necesar pe literatură. Astfel, Dacia Literară este prima revistă care se angajează să publice doar lucrări literare şi din toate zonele ţării ,realizându-se o unificare a românilor pe plan literar.Se va cere, de asemenea, şi originalitate în creaţiile publicate, (fiecare cu ideile sale, ,,cu limba sa, cu chipul său”),astfel promovându-se cultura naţională şi eliminându-se treptat puternica influenţă a operelor străine.

Mihail Kogălniceanu anunţă şi intenţia revistei de a-şi exprima părerea asupra respectivelor opere, asftel anunţând critica de mai tarziu:,,Critica noastră va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana”.Obiectivul revistei este de a oferii ţării ,,o limbă şi o literatură naţională”.
Mai apoi sunt ilustrate marile teme romantice, istoria, natura şi obiceiurile româneşti,care ar trebui să slujească autorilor drept surse de inspiraţie : ,,Istoria noastră are destule fapte eroice,frumoasele noastre ţări sunt destul de mari,obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca sa putem găsi şi noi sujeturi de scris, fără să avem pentru această trebuinta să ne imprumutăm de la alte natii.”Tocmai de aceea revista a fost considerată manifestul romantismului romanesc.

In articolul–program, intitulat „Introductie”,M.Kogălniceanu sintetizează în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti:

- Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre: îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”.

- Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Preluată din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele paşoptiştilor.

- Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de paşoptişti, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste şi pledînd pentru introducerea alfabetului latin.

- Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce şi conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”


La finalul articolului sunt precizate rubricile ce vor exista în revista, articole originale, compunerile originale, critica noilor apariţii şi Telegraful Daciei, care va include ştiri, informaţii, noutăţi, etc.

În spiritul său, combinând elemente romantice, dar şi elemente de clasicism, s-au afirmat marii scriitori ai literaturii romane pasoptiste si postpasoptiste: Costache Negruzzi , Vasile Alecsandri, Ioan Heliade-Răadulescu, Grigore Alexandrescu, Gheorghe Asachi, Nicolae Bălcescu, Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu-Haşdeu.

Principiile luminoase ale Daciei Literare au generat un climat propice evoluţiei literaturii naţionale (sub raport cantitativ, dar mai ales calitativ): acum "iau naştere toate formele moderne ale beletristicii, unele dintre acestea (mai ales în domeniul poeziei lirice si prozei scurte) ajungând chiar să fie ilustrate prin creaţii de vârf. Fenomenul caracterizant al epocii îl constituie coexistenţa mai multor curente şi orientări literare: elemente preromantice şi romantice, clasice si realiste, care se pot întalni chiar în opera aceluiaşi autor.

Dacia Literară a fost publicaţia care a redresat literatura română şi care a oferit impulsul necesar pentru dezvoltarea unei adevărate literaturi naţionale.

Neomodernismul-N. Stanescu- In dulcele stil clasic

Generalitati 
Poezia IN DULCELE STIL CLASIC face parte din volumul " în dulcele stil clasic ", căruia i-a dat şi titlul, si care a fost publicat in anul publicat în 1970. 
Poezia " In dulcele stil clasic " este o modaliate prin care Nichita Stanescu parodiaza fara ironie stilul clasic al poeziei traditionale fiind totodata o poezie "lirică galantă - sinteză între elegantul stil trubaduresc şi lamentaţiile amoroase din timpul lui Ienachiţă Vacarescu supusă de Nichita Stănescu unui tratament de regenerare-caricaturizare” (Al.Ştefănescu) 

Spre deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezi; "Leoaică tânăra, iubirea", unde dragostea este devoratoare, agresivă ş buivcrsanlâ, în poezia "în dulcele stil clasic", iubirea esle caricaturizată persiflată, minimalizată după modelul liricii siropoase a poeţilor Văcăreşti 
"Dintr-un bolovan coboară pasul tău de domnişoară. 
Dintr-o frunză verde, pală pasul tău de domnişoară. 
Dintr-o înserare-n seară pasul tău de domnişoară. Dinlr-o pasăre amară pasul tău de domnişoară. 
O secundă, o secundă eu 1-am fost zării în undă. El avea roşcată fundă. Inima încet mi-ăfundă. 
Mai rămâi cu mersul tău parcă pe timpanul meu blestemat şi semizeu căci îmi pare foarte râu. 
Stau întins şi lung şi zic. Domnişoară, mai nimic pe sub soarele pitic aurit şi mozaic. 
Pasul trece eu rămân." 

Tema poeziei este erotică, dar iubirea nu mai este o "leoaică tânără", o energie ce poate reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire întâmplătoare, nesemnificativă. 

Ideea poetică exprimă nepăsarea, indiferenţa jovială a oului liric pentru iubirea efemeră şi convenţională. 

Structura poeziei. Poezia este alcătuită din patru catrene şi un vers liber, ce se constituie într-o concluzie referitoare la efemeritatca timpului în relaţie directă cu sentimentul de iubire ("Pasul trece, cu rămân"). 
Prima strofă ilustrează ideea conform căreia iubirea suavă este o galanterie a naturii, care a născut-o din mineral ("Dintr-un bolovan coboară"), ori din vegetal ("Dintr-o frunză verde, pală"), sentimentul fiind exprimat printr-o metaforă care sugerează efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tău de domnişoară". Aici viziunea despre iubire este aceea de sentiment trecător, poetul nu mai este un "centrum mundi" capabil să reordoneze lumea după legi proprii, ca în "Leoaică tânără, iubirea". 

Strofa a doua 
- plasarea iubirii într-o "înserare-n seară", sentimentul fiind perceput superficial şi efemer ca un "pas de domnişoară", care trece la fel de repede cum a venit, "dintr-o pasăre amară". Versul "Pasul tău de domnişoară", care este o metaforă pentru a exprima sentimentul de dragoste, este aproape un lait-motiv, fiind repetat de patru ori în primele două strofe. 

Strofa a treia 
- se simte rasuflarea unui sentiment superficial, care durează puţin, numai "o secundă, o secundă", din care cauză poetul are un ton persiflant, "inima încet mi-afundă". Ca şi în "Leoaică tânăra, iubirea", sentimentul are conolaţii cromatice, "el avea roşcată fundă", în cealaltă poezie iubirea fiind o "leoaică arămie". 

Strofa a patra 
- poetul se afla in ipostaza unui suflet împovărat parcă de un blestem ("blestemat şi semizeu"), deoarece el înregistrează ("parcă pe timpanul meu") trecerea iubirii care nu mai este un sentiment profund ("mai rămâi cu mersul tău") şi de aceea nu simte emoţie şi nici bucurie, "căci îmi este foarte rău", cu trimitere discretă către stările de chinuri şi leşinuri provocate de dragostea din poeziile Văcăreştilor. 

Ultima strofa 
- este o grava meditatie pe tema scurgerii ireversbile si inutile a timpului, dublata de sanctionarea nimicirii omenesti:” Stau intins si lung si zic/ Domnisoara, mai nimic/ pe sub soarele pitic/ aurit si mozaic”. Finalul poeziei inregistreaza resemnat trecerea timpului, raportata la aparentul imobilism al fiintei: „Pasul trece, eu raman". Trecerea pasului a imbolnavit fiinta de o „boala demiurgica": eul devine semizeu datorita sansei intalnirii, dar ramane blestemat, condamnat la a numi nenumitul, ideea (platoniciana) de frumusete. intalnirea ce se dovedise seducatoare e un „accident al semnificatiilor": pasul, semn nonsalant al gratiei, il atinge fulgurant pe seducatorul sedus. Eliberarea de vraja aproape erotica a „pasului de domnisoara" este iminenta. Drama separarii se „indulceste" prin invocatia incantatorie: „Mai ramai cu mersul tau / parca pe timpanul meu". 

Procedee artistice:
Sunt de natura convenţionala, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, în care poetul se lamentează şi se văicăreşte. 
Nichila Stănescu conferă însă modernitate stilului, prin metafora sugestivă a iubirii ("pasul lău de domnişoară"), prin epitetele inedite ("frunză verde, pală", "roşcată fundă") şi prin ritmul şi muzicalitatea extraordinara a poeziei.  

Traditionalismul-V.Voiculescu, In Gradina Getsemani

(*) Poezia modernistă

            + o poezie de idei

            + nu este poezia sentimentelor sau a stărilor

            + direcţia de dezvoltare a liricii este de la abstract spre concret (ideile se corporalizează) sub forma unor metafore care se dezleagă:

* dinamic / în profunziume / pe verticală

* pe orizontală – mai multe versuri (tehnica ingambamentului)

            + este o poezie care se dezleagă prin chei culturale – profund intelectualizată

           

+ ca şi în proza de analiză psihologică se produce un fenomen de „obiectivare a subiectului” (E.Lovinescu) – cele mai intime stări, idei sunt aduse şi aşezate „sub lupă” în vers

(*) Poezia tradiţionalistă

            + se dezvoltă sub auspiciile revistei literare şi cenaclului „Gândirea”, mişcare la origine din Ardeal, apoi mutată la Bucureşti. Conducerea: iniţial Cezar Petrescu, ulterior Nichifor Crainic

           

+ în principiu se opune vehement modernismului promovat de E. Lovinescu

           

+ preia din secolul al XIX-lea toate elementele care susţin particularităţile naţionale (folclorul, istoria neamului şi frumuseţile ţării) revelatoare pentru autohtonism (!) (aceste idei au fost promovate întâi de Dacia Literară (1840) şi apoi de curentele de la sfârşitul secolului al XIX-lea: semănătorismul şi poporanismul)

            + la aceşti trei factori se adaugă şi ortodoxismul (factorul spiritual-creştin) ca o formă de manifestare a spiritului românesc

            + din punct de vedere al formei se promovează elementele de prozodie şi structura de poezie cu formă fixă

                       

 (a) „În grădina Ghetsimani” – tradiţionalism

autor şi curent titlu şi curent sensul biblic (*) teologia accent pe suferinţă Isus / poet de geniu discursul liric lirismul obiectiv spaţiu sacru deosebire Sfântul Graal analiză de text „Deus absconticus” analiză de text maximă tensiune lirică problematica geniului elemente romantice / moderniste analiză de text ultimul vers încheiere

La nivelul lui V. Voiculescu (poet gândirist), tradiţionalismul s-a manifestat fie prin volume de poezii cu tematică religioasă (de exemplu „Poeme cu îngeri” sau volumul „Pârgă”), fie prin cultivarea sunetului („Ultimele sonete în traducere imaginară după Willan Shakespeare”) – sonete scrise pe aceleaşi teme şi numerotate în continuarea lor, drept mărturie a recunoaşterii valorilor clasice. „În Grădina Ghetsimani” (Grădina cu măslini) este o poezie ce respectă formal programul tradiţionalist, respectiv preia din Biblie unul din cele mai dramatice momente din istoria creştinătăţii (momentul de reculegere după cina cea de taină, urmat de arestarea lui Christos). Este momentul de linişte şi de cumpănă, în care Iisus pare să înţeleagă nu doar propriul destin, ci şi sensul sacrificiului său. Metaforic, „Grădina cu măslini” este un spaţiu sacru, un mic Paradis, dominat de armonie sublimă. (*) În literatura antebelică o constantă filozofică este teologia (cunoaşterea lui Dumnezeu): foarte multe opere / autori tratează pornind de la biblie problema relaţiei dintre om şi Dumnezeu – lume şi divinitate, mai ales când omul este geniul. Există două tipuri de teologie: (i) teologia dialectică, care presupune că Dumnezeu sau forţa  tutelară care cuprinde simultan plus şi minus; (ii) teologia apofatică – constă în: Dumnezeu nu se revelează categorii afirmative, ci prin intermediari. La aceasa se adaugă principiul „Deus absconticus” – Dumnezeu care se ascunde şi care poate fi înţeles pe de o parte ca un creator care şi-a întors faţa de la propria creaţie şi „s-a mâniat” pe fiul său – drept care nu mai dialoghează, şi chiar poate să-l pedepsească dacă se abate de la destinul său. Pe de altă parte Dumnezeu se ascunde sau se revelează în fiecare fir de iarbă.             Autori principali: Blaga, Psalmii lui Arghezi şi V.Voiculescu. Poezia propune în esenţă o viziune interesantă (modificată) personală, despre Iisus ca fiu al creatorului suprem, în sensul că viziunea este mult umanizată cu un accent aproape modernist pe suferinţa acestuia. (*) Imaginea acestui Iisus este foarte asemănătoare poetului de geniu, pentru că se construieşte pe dualitatea uman-divin şi pe zbaterea pentru depăşirea limitelor umane -  rădăcini profund romantice. Discursul liric este alcătuit din patru catrene respectând elementele de prozodie (ritm, rimă). Lirismul obiectiv se conturează prin folosirea persoanei a III-a pentru postura lui Iisus – poetul de geniu, în timp ce eul liric îşi asumă aici rolul de povestitor. De fapt este o confesiune care simulează obiectivarea pentru a transmite sub forma unei parabole modelul sacrificiului cristic. Spaţiul ales pentru „desfăşurarea” acestei problematici folozofice este grădina cu măslini – un simbol clasic pentru transferul armoniei sublime pe pământ, un mic paradis cuprins de linişte înainte de furtuna dezlănţuită de arestarea biblică. Spre deosebire de sursa biblică, imaginea lui Iisus este una a omului supus ispitei. Chiar din primul vers („Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul”) metafora ispitei se instalează alături de o sumă de alte conotaţii (paharul plin de mâhnire biblic sau o posibilă anticipare a Sfântului Graal). În aceeaşi strofă portretul lui Iisus se dezvoltă romantic printr-o cromatică specifică sugerând dualitatea („Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul”). Figurile de stil impresionează doar prin retorică sau prin selecţia lexicală. Nuanţele de superlativ absolut sunt obţinute prin inversiuni şi prin analogii romantice („amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”). Totuşi, în această  metaforă a furtunii se poate sesiza o abatere spre modernism, în sensul folosirii conceptului de Deus absconticus (un Dumnezeu care şi-a întors faţa de la lume, de la propria creaţie, chiar şi de la propriul fiu, dar care nu acceptă împotrivirea în faţa destinului). Cea de-a doua strofă abundă în cuvinte cu valoare intrinsecă de superlativ: „o mână nendurată”, „grozava cupă”, „infama băutură”. Tehnica folosită este cea a gradaţiei ascentele: imaginile se organizează gradat, spre hiperbolă: „şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă”. Ce-a de-a treia strofă acumulează efecte sinestezice, preluând de la simbolişti jocul imaginilor senzoriale „în apa ei verzuie jucau sterlici de miere”. Cele două imagini tind să formeze în manieră modernistă un oximoron: „sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă”.             Punctul de maximă tensiune lirică în această strofă se concentrează asupra geniului care în continua zbatere pentru a realiza o operă care învinge timpul îşi abandonează natura umană („Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă”) – realizează un portret al geniului în luptă cu timpul. Este o metaforă subtilă care pune însă în valoare, în manieră romantică, problematica geniului.                         Pe aceeaşi direcţie romantică se construieşte şi ultima strofă.             Astfel peisajul absoarbe starea de luptă interioară a omului de geniu (asimilat aici cu Iisus). Se obţine un efect modernist, acela de paradox, prin răsturnare sau convertirea valorilor. Peisajul este desacralizat şi această grădină a liniştii se transformă într-un spaţiu al  frământării (vraiştea grădinii).                         Este un moment de criză, surprinsă metaforic, nu doar la nivelul neînţelegerii sacrificiului, ci şi la nivelul efectului pe care îl suportă întreaga lume – desacralizarea / prăbuşirea în neant.             Ultimul vers devine astfel o metaforă pentru sfârşitul iminent al lumii / apocalipsa: „Ulii de sară dau roate după pradă”. Imaginea e violentă şi agresează postura unui Iisus biblic conceput tradiţionalist.             De aceea, deşi construită pe formule gândiriste / tradiţionaliste, poezia lui Voiculescu dovedeşte că modernismul contaminează gândirea şi sensibilitatea creativă a poetului interbelic.

George Bacovia-Lacustra

Publicată în volumul Plumb, apărut în 1916, poezia Lacustră aparţine esteticii simboliste şi este semnificativă pentru universul bacovian.
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR
Titlul poeziei este simbolic. Cu sens denotativ, lacustra reprezintă o locuinţă primitivă, din paleolitic, temporară şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de patru piloni. Podul care păstra legătura cu lumea terestră era noaptea tras de la mal pentru a-i proteja pe locatarii casei de pericolul lumii exterioare. Cu sens conotativ, titlul sugerează faptul că eul poetic este supus în permanenţă pericolului agresiunii din partea lumii exterioare, de care se izolează, devenind în felul acesta un însingurat, un prizonier al propriei lumi.
Tema poeziei reprezintă un nucleu al întregii opere bacoviene: dezagregarea cosmică şi regresiunea în haosul primordial amorf, descompunerea spirituală sub efectul ploii, alienarea fiinţei sub presiunea materiei copleşitoare, descompunerea lentă a sinelui şi a materiei.
La nivel formal, poezia este alcătuită din patru catrene, dispuse în mod simetric. Construcţia ei este circulară. Lumea imaginată ca un cerc închis este redată prin repetiţia versurilor: „De-atâtea nopţi aud plouând, „Sunt singur, şi mă duce un gând/ Spre locuinţele lacustre". Simetria strofei iniţiale şi a celei finale conferă monotonia.
Imaginarul poetic se organizează în jurul a două simboluri: ploaia - reprezintă dezagregarea eului, tris­teţe, monotonie, descompunerea materiei şi lacustra - simbol al limitării orizontului uman.
Strofa întâi exprimă, în mod simbolic, dezagre­garea materiei, sub acţiunea unei ploi permanente, plasată în atemporalitate: „De-atâtea nopţi aud plouând. Percepţia unei alunecări în acvatic se face gradat, de la o reacţie personală, în regim intim, la înregistrarea unei reacţii cosmice: „Aud materia plângând. Căderea ploii acţionează hipnotic asupra „somnului fiinţei şi a lumii. Astfel, apele din realitatea obiectivă, „ploaia", se contopesc cu apele visului, subconştientul, ambele având proprietatea de a descompune, a dizolva. Apele ploii, conştientul, aduc la suprafaţă, din vis „apele profunde" ale conştiinţei, imaginea „lacustrelor3. Izolarea poetului este exprimată direct: „Sunt singur".
In strofa a doua, este continuată ideea elemen­tului acvatic, prin intermediul unor simboluri precum: „scânduri ude", „vaF, „pod", „maF. Starea de nevroză, de iritare, provocată în prima strofă de plânsul şi dez­agregarea materiei, se corelează cu spaima, în strofa a doua, sentimente generate de pericolul iminent: Jn spate mă izbeşte-un vaF. Reacţiile instinctuale pri­mează, eul fiind redus la contururile acestora: „Tresar prin somn, şi mi se pare/ Că n-am tras podul de la maT. Apare motivul somnului purtând sugestia morţii, căci somnul bacovian este „un somn întors", care se transformă într-un coşmar.
Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de nelinişte, de singurătate a poetului, prin regresiunea în „golul istoric" al începuturilor lumii. Singurătatea este proiectată în eternitate prin intermediul versului: „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc". Teama de neant pro­duce exasperare, dar şi resemnare în izolare.
Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, „piloţii gref ai lumii lăuntrice prăbuşindu-se sub acţiunea distrugătoare a apei. încordarea, întin­derea nervilor în mod excesiv preconizează apropierea sfârşitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.
Ultima strofa o reia simetric pe prima, în afară de versul al doilea, care se realizează ca o prelungire a primului catren: „Tot tresărind, tot aşteptând. Accentul cade pe planul subiectiv, trecându-se de la universal la individual. Descompunerea este o acţiune liniară şi finită.
Nivelul fonetic; prozodia
Din punct de vedere fonetic, frecvenţa vocalelor a, o, u sugerează plânsul universal, tristeţea metafizică, ultimele două fiind vocale închise.
Măsura versurilor este de opt silabe, versul este mediu, ritmul iambic. în prima şi în ultima strofă, monorima se realizează prin intermediul silabei -ând, ceea ce sugerează bocetul, plânsul cosmic al materiei. În celelalte două strofe rimează doar versurile al Iî-lea şi al IV-lea.
La nivel morfologic, se remarcă abundenţa verbelor la prezent: aud, sunt, mă duce, dorm, mă iz­beşte, tresar, mi se pare, se întinde, mă găsesc, simt, se prăbuşesc, ce sugerează permanenţa stării de dez­agregare. Gerunziile: plouând, plângând, tresărind, aşteptând, sugerează monotonia, prelungirea la infinit a stării de disperare, tristeţea cosmică. Folosirea repe­tată a verbului aud, dă imaginii poetice o dimensiune auditivă; plânsul lăuntric devine plânsul întregului univers.
La nivel lexical, cuvintele din sfera semantica a apei: plouând, plângând, ude, val, mal, se organizează în două câmpuri semantice: ploaia şi lacustra.
La nivel stilistic, se observă prezenţa rară a metaforei: „aud materia plângând.
CONCLUZIA
Prezenţa unor motive literare precum: moartea, ploaia, golul, noaptea, plânsul, nevroza, înscrie această poezie în lirica simbolistă.

textul poeziei Lacustră George Bacovia:
De-atătea nopţi aud plouând, 
Aud materia plângând... 
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.
Şi parcă dorm pe scânduri ude,
în spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn, şi mi se pare 
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde, 
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc... 
Şi simt cum de atâta ploaie 
Piloţii grei se prăbuşesc.
De-atătea nopţi aud plouând, 
Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând 
Spre locuinţele lacustre

Simbolismul-George Bacovia,Plumb

- artă poetică simbolistă modernă - 

Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar veştmânt --
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig --
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.

Poezia Plumb deschide volumul cu acelasi titlu, aparut in perioada interbelica (anul 1916) si marcheaza debutul lui Bacovia in lumea literara.

Poezia este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă în mod direct, prin mijloace artistice, concepţia despre condiţia artistului în lume.

Textul se inscrie in lirica simbolistă modernă prin utilizarea elementelor specifice precum:folosirea simbolurilor, tehnica repetitiilor, valorificarea cromaticii, ipostaza tragica a eului liric.

Dramatismul este sugerat prin corespondenta care se stabileste intre lumea exterioara si cea interioara.

Titlul poeziei este format dintr-un singur substantiv care coincide cu laitmotivul poeziei. Cuvântul „plumb”, format dintr-o vocală închisă de câte două consoane „grele”, se repetă de 7 ori în text şi sugerează un spaţiu închis, o stare de angoasă, apăsare şi imposibilitatea eului liric de a evada.

Tema textului este condiţia poetului într-o lume ostilă, sufocantă, apăsătoare, dominată de obiecte. Din această lume nu se poate evada şi nu există refugii salvatoare.

Poezia este structurată în două catrene, organizate pe baza paralelismului sintactic. Prima strofă corespunde realităţii exterioare, iar cea de-a doua strofă corespunde realităţii interioare.

Lirismul este subiectiv, evidenţiat prin numeroasele mărci ale subiectivităţii: verbe la persoana I singular ("stam", "am început") şi pronume sau adjective pronominale la persoana I singular ("amorul meu").

Strofa I surprinde elemente ale unui cadru spatial închis, apasator, sufocant, în care eul liric se simte claustrat. Verbul "dormeau" din primul vers este o metaforă a morţii care sugerează un sfârşit continuu specific liricii bacoviene. Se formează un câmp semantic al universului mortuar: "sicriele de plumb", "veşmântul funerar", "flori de plumb", "coroane de plumb". Aceste elemente construiesc un decor artificial în care, prin repetarea epitetului "de plumb", se creează impresia unei existenţe fără sens şi fără posibilitatea înălţării.

Toate obiectele sunt marcate de împietrire. Eul liric este prezent într-o ipostază de însingurare totală: "stam singur", vântul fiind singurul element care sugerează mişcarea, însă produce efectele reci ale morţii. Verbul "scârţâiau" din ultimul vers întăreşte senzaţia de iritare, nevroză, angoasă.

Strofa a II-a se află sub semnul tragicului existenţial dat de moartea afectivităţii: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Epitetul „întors”, referitor la sentiment, adânceşte senzaţia unei lumi părăsite de orice speranţă, de mântuire, înălţare. Marcat de aceeaşi singurătate totală, eul liric ajunge să se privească din exterior ca un străin; strigătul său de deznădejde fiind o încercare de salvare iluzorie.

Metafora frigului simbolizează disoluţia materiei, iar imaginea metaforică a îngerului cu "aripi de plumb" presupune senzaţia căderii definitive a omului într-o lume a morţii în care înălţarea nu mai este posibilă.

Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, singurătatea, privirea în sine ca într-un străin, se înscriu în estetica simbolistă.

Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.

La nivel fonetic, se remarcă predominanţa vocalelor închise o, i şi u, care dau sentimentul de vid interior, iar aglomerarea consoanelor dure b, p, m, n, creează o sonoritate bizară, lugubră.

La nivel morfologic, predomină timpul imperfect, un timp al acţiunilor continue, neterminate, obsedante. Singurele care diferă, verbele „am început” şi „să strig”, marchează conştientizarea dramatică a eului liric.

La nivel sintactic, propoziţiile sunt predominant principale, independente, deseori coordonate prin "şi" ceea ce intensifică, prin aglomerare, senzaţiile. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus: „Dormeau adânc sicriele de plumb”, “Dormea întors amorul meu de plumb”.

La nivel lexical, predomină cuvintele din câmpul semantic al morţii; repetarea lor are ca efect monotonia.

La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central „plumb”, asociat metaforelor: „flori de plumb”, coroanele de plumb”, „aripile de plumb” şi expresivitatea epitetului „amorul meu de plumb”.

Versurile au masura fixă de zece silabe şi rimă îmbrăţişată. Aceste două elemente contribuind în plus la ideea de închidere.

În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia este o artă poetică şi se înscrie în lirica simbolistă modernă prin folosirea simbolurilor, a repetiţiei, prin valorificarea cromaticii, a sugestiei şi prin exprimarea propriei concepţii despre condiţia artistului într-o lume ostilă, monotonă şi sufocantă.

UNIVERSUL BACOVIAN

Spațiul. Nu există spații protectoare, ci doar spații ostile, agresive. Peste tot se simte prizonier, chiar și în propriul corp. Pentru el nu există „acasă”.

Timpul. E un prezent obsedant, monoton, ostil, devorator, nu există timp protector în care eul să se poată refugia.

Eul. Se simte abandonat, singur, înstrăinat, neînțeles, damnat. Este un eu nevrotic, melancolic, anxios, al stărilor negative, dezagregate.

Erosul. Este asociat adesea cu boala și moartea, cu sentimentul dezagregării, al pierderii în neant. Iubirea este la Bacovia un prilej de nevroză.

Natura. Este un decor care amplifică nevroza, anotimpurile sunt surse ale nevrozei. Căldura verii descompune, toamna subliniază sentimentul de sfârșit de lume, gerul iernii stârnește frigul metafizic.

Culorile. Apar culori obsedante. Negru, violet, gri, alb și galben. Ele nu au semnificațiile obișnuite ale simbolisticii culorilor, ci transcriu stări de tristețe, agitație, nevroză, boală, disperare.

Muzicalitatea. Sunt prezente atât procedee stilistice cu efect muzical, cât și motivul literar al instrumentelor muzicale.